Ce verificăm?

Dacă România reprezintă un caz unic în ceea ce privește vânzarea terenurilor naționale străinilor.

Verificare

Deputatul Dan Tanasă face mai multe confuzii și omisiuni cu această declarație.

În primul rând, nu distinge între investitorii străini cetățeni UE și cei ai statelor terțe, așa cum, sunt ei definiți atât în legislația internă, cât și în cea europeană.

Tratatele Uniunii Europene interzic restricțiile directe asupra investițiilor străine în terenuri (pagina 2 – „given that direct restrictions on foreign investments in the land would now be illegal under the EU treaties (…)”).

Legislația din România face și ea distincția între cetățeni UE și cei ai altor state, favorizând tranzacțiile cu terenuri de către prima categorie. Legea 312 din 2005 prevede că cetățenii UE au aceleași drepturi, în această privință, ca cetățenii români:

„Cetățeanul unui stat membru (n.r. stat membru – orice stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European), apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române.”

Iar în cazul statelor terțe („stat terț – orice alt stat decât statele membre”), art.6 din aceeași lege prevede:

„(1) Cetățeanul străin, apatridul și persoana juridică aparținând statelor terțe pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.

(2) Cetățeanul străin, apatridul și persoana juridică aparținând statelor terțe nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiții mai favorabile decât cele aplicabile cetățeanului unui stat membru și persoanei juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru.”

Cu alte cuvinte, legislația națională transpune dreptul comunitar european, care prevede drepturi egale între toți cetățenii UE, pentru cumpărarea terenurilor în oricare dintre statele membre. Este un principiu care nu ține de apartenența politică a legiuitorului, ci este prevăzut în tratatele Uniunii. Pentru a-și proteja cetățenii, UE le oferă totuși drepturi de întâietate în fața membrilor statelor terțe (din afara UE).

Apoi, Dan Tanasă omite principiul reciprocității – și anume, așa cum cetățenii UE pot cumpăra terenuri în România, și cetățenii români pot face același lucru în celelalte state UE.

Un raport din 2005 al European University Institute arată că, în cele mai multe țări europene, nu existau de pe atunci restricții pentru achiziția terenurilor naționale de către străini. 

Mai mult, în Grecia de exemplu, autoritățile au decis chiar să pună insule la vânzare pentru a-și putea plăti datoria externă. 

Ca să ne referim doar la terenurile arabile, potrivit Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, din 2004 până în 2017, investitorii străini erau proprietari pe următoarele „procente din totalul terenului arabil: 1,3% în Bulgaria, 2,3% în Lituania și 0,4% în România” (paginile 2-3). Drept urmare, există state UE cu procente mai mari deținute de străini decât România.

Nu în ultimul rând, Dan Tanasă face confuzia între teren și teritoriu, atunci când face trimitere la art. 3 din Constituția României. Articolul respectiv susține că „Teritoriul României este inalienabil”, lucru care se referă, evident, la aspectul geopolitic.

Concluzie

Afirmațiile deputatului AUR sunt false. Uniunea Europeană interzice restricțiile directe asupra investițiilor străine în terenuri, iar legislația națională oferă tuturor cetățenilor UE aceleași drepturi asupra terenurilor din România. Ca atare, condițiile de vânzare a terenurilor pentru cetățenii străini sunt aceleași în toate statele UE și NU sunt mai permisive în România.