Ce verificăm?

Dacă proiectul face excepție din cauza caracterului său urgent și dacă proiectul nu putea fi supus procedurii pentru că nu avea avizele necesare.

Verificare

Argumentul I: Situația de urgență impune o ordonanță de urgență a Guvernului, exceptată de la procedura de transparență decizională

1. Ne uităm la procedura pentru legiferarea de urgență

Legea pentru transparența decizională în administraţia publică prevede niște condiții care trebuie îndeplinite cumulativ și simultan, pentru ca un proiect să poată fi adoptat în procedură de urgenţă:

(13) În cazul reglementării unei situaţii care, din cauza (I) circumstanţelor sale excepţionale, (II) impune adoptarea (III) de soluţii imediate, în vederea (IV)evitării unei (V) grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare.

2. Ne uităm dacă procedura este aplicabilă în acest context

Mai mult decât atât, Constituția României prevede câteva condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un proiect de lege să fie adoptat prin OUG: situația extraordinară, nevoia de reglementare și nevoia justificării.

O altă decizie a Curții Constituționale arată că:

1. adoptarea rapidă a unei reglementări se poate face prin procedura parlamentară (poate chiar procedura de urgență, prin care Codul fiscal a fost adoptat în 3 zile, 1-3 septembrie 2015)

1. motivarea urgenței trebuie să cuprindă argumentele care privesc situația extraordinară, nevoia de soluționare exclusiv printr-o nouă reglementare, respectiv eventualul impact dezastruos al amânării unei astfel de reglementări.

Așadar, deși încă nu suntem convinși, continuăm verificarea și presupunem că procedura pentru legiferarea de urgență este aplicabilă, că situația chiar impune o soluție imediată pentru reglementare și că instrumentul de legiferare utilizabil este chiar ordonanța de urgență.

3. Ne uităm dacă instrumentul de legiferare poate fi ordonanța de urgență

Tot în articolul 115 din Constituție, la aliniatul 6, găsim și ce nu se poate reglementa prin ordonanță de urgență.

(6) Ordonanţele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului , drepturile,libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie , drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Dacă ne uităm la decizia CCR privind neconstituționalitatea prevederilor despre interceptări , descoperim că „dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privindgarantarea drepturilor cetăţenilor şi în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalităţii”.

Argumentația asta implică neconstituționalitatea unor dispoziții legale din Codul de Procedură Penală care afectează drepturile cetățenilor. Astfel, corectarea acelor dispoziții ar afecta, de asemenea, drepturi prevăzute în Constituție. Iar Constituția spune explicit că nicio astfel de reglementare nu poate face obiectul unei OUG.

De asemenea, potrivit comunicatului Guvernului, se iau în calcul modificări privind atribuțiile a două instituții fundamentale, menționate specific în Constituție: Înalta Curte de Casație și Justiție (care primește atribuții de control) și Ministerul Public (care este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor).

Argumentul II: Proiectul de OUG nu avea toate avizele, deci nu putea fi pus încă în dezbatere publică

Ministrul Justiției spune că nu a putut supune proiectul ordonanței de urgență dezbaterii publice pentru că aștepta avizul CSM și CSAT. Această afirmație este falsă, pentru că legea transparenței decizionale este explicită: procesul de avizare intervine după dezbaterea publică și după primirea observațiilor din public.

Art. 7 alin (8): „proiectul de act normativ se transmite spre analiză şi avizare autorităţilor publice interesate numai după definitivare, pe baza observaţiilor şi propunerilor formulate potrivit alin. (4).”

Alineatul (4) spune că

„la publicarea anunţului, autoritatea administraţiei publice va stabili o perioadă de cel puţin 10 zile calendaristice pentru proiectele de acte normative prevăzute la alin. (2), pentru a primi în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice. “

Concluzie

Concluzie 1: Declarația este parțial falsă

Prima afirmație a Ministrului Justiției (caracterul urgent al reglementării o exceptează de la dezbatere publică) este parțial falsă. Deși există o procedură de urgență pentru adoptarea de acte normative, care poate duce la evitarea procesului de transparență decizională, nu este clar dacă acest act normativ se încadrează în ceea ce presupune caracterul de urgență.

Concluzie 2: Declarația este falsă

Cea de-a doua afirmație (ordonanța nu putea fi supusă dezbaterii publice pentru că nu avea toate avizele) este falsă. Legea specifică clar că procesul de avizare începe după supunerea proiectelor de acte normative dezbaterii publice.

*acest articol a fost publicat și pe VICE