Ce verificăm?

Dacă argumentele aduse pentru soluția de a transmite sesizarea de neconstituționalitate către CCR sunt „beton”.

Verificare

În excepția de neconstituționalitate a art. 2 din Legea 90/2001, Avocatul Poporului aduce în atenția Curții Constituționale o serie de argumente pentru care, în opinia sa, interdicția ca persoanele condamnate să ocupe funcții în Guvern este neconstituțională. Avocatul Poporului își bazează argumentele pe trei ipoteze, pe care le vom verifica mai jos, pe rând. Iată cele trei argumente:

1. „(…) există diferențe de tratament juridic în ce privește condițiile de ocupare a acestor demnități și, implicit, a criteriilor de integritate necesar a fi îndeplinite” (pag. 6, par. 3), fapt ce conduce la un dezechilibru între cele trei puteri în stat.
2. „(…) cunoscut fiind faptul că infracțiunile din culpă prezintă un grad de pericol social redus și nu pot fi apreciate ca fiind de natură să pună sub semnul îndoielii onestitatea, moralitatea și profesionalismul persoanei condamnate” (pag. 11, par. 4)
3. „O asemenea soluție legislativă, care ar excepta persoanele condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni din culpă de la interdicția ocupării funcției de membru al Guvernului, ar fi în concordanță cu jurisprudența CEDO, care a condamnat Grecia pentru încălcarea principiului nediscriminării, motivat de faptul că nu a introdus în legislație excepții corespunzătoare de la regula de restricționare la accesul într-o funcție a persoanelor condamnate pentru o infracțiune gravă” (pag. 12, par. 2).

Precizare: Nu ne pronunțăm asupra constituționalității sau neconstituționalității legii sesizate la CCR, aceasta fiind atribuția Curții, ci doar asupra ipotezelor pentru formularea sesizării în sine.

Sesizarea Avocatului Poporului e construită pe aceste trei argumente, iar fiecare dintre aceste argumente e construit pe baza unei ipoteze. În sesizare, aceste ipoteze sunt prezentate ca fapte, iar noi verificăm ipotezele (și nu argumentele) pentru că, dacă ipotezele sunt factual incorecte, atunci, în mod logic, și argumentele construite pe baza acestor ipoteze ar putea fi la rândul lor incorecte.

Ipoteza #1

„(…) există diferențe de tratament juridic în ce privește condițiile de ocupare a acestor demnități și, implicit, a criteriilor de integritate necesar a fi îndeplinite”

Prima ipoteză vorbește despre diferențe de tratament juridic a condițiilor de ocupare a „acestor demnități publice”

În sistemul public românesc, demnitățile pot fi obținute în trei moduri:

• prin concurs (magistrații și alte categorii)
• prin alegeri
• prin numire.

Modul #1 de a deveni demnitar: prin concurs

Magistrații, de exemplu, nu pot participa la concursurile de admitere în magistratură fără să îndeplinească așa-numita condiție a „cazierului”. Legea 303/2004 prevede, în art. 14, că:

(1) Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs.
(2) La concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;

b) este licenţiată în drept;

c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal;

d) cunoaşte limba română;

e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei. Comisia medicală se numeşte prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului Sănătăţii.

Condiția generală pentru a deveni magistrat în România este absolvirea Institutului Național al Magistraturii. Există și excepții, dar condiția cazierului se păstrează. Așadar, pentru demnitatea de magistrat (în cadrul puterii judecătorești), există condiția „cazierului curat”.

Modul #2 de a deveni demnitar: prin alegeri

În cazul demnitarilor aleși la nivel central (în puterea legislativă), Legea 208/2015 (privind alegerea Parlamentului) prevede, la art. 2, alin. 6, lit. c), că nu pot fi aleși în Parlament cei cărora le-au fost interzise drepturile electorale printr-o condamnare definitivă.
Pentru cazul demnitarilor aleși la nivel local (primar, consilier local sau județean) nu există prin lege o interdicție de a participa la alegeri. Există, însă, temeiul de încetare a mandatului prevăzut în art. 9, alin. 2, lit. f) din Legea 393/2004 (Statutul aleșilor locali): „condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate”.
Astfel, legiuitorul consideră că scrutinul popular este un filtru suficient pentru a limita accesul unor persoane cu antecedente penale la demnitățile publice alese.

Modul #3 de a deveni demnitar: prin numire

În cazul demnitarilor numiți (în puterea executivă sau în alte autorități publice, cum ar fi miniștrii, membrii Curții de Conturi, ai Curții Constituționale sau chiar Avocatul Poporului), acest criteriu al „cazierului” nu mai există, în mod explicit. (Prezumția cea mai rezonabilă ar fi că demnitarii aleși, parțial filtrați față de criteriul „cazierului curat”, nu vor accepta să numească în funcții de demnitate publică persoane cu „cazier pătat”)

Concluzie intermediară – ipoteza #1

Ipoteza pe care se sprijină primul argument este parțial adevărată, în sensul că există diferențe de tratament juridic în ce privește condițiile de ocupare a demnităților publice, însă aceste diferențe sunt efectul direct al specificului fiecăreia dintre cele trei puteri în stat și nu generează un dezechilibru pentru că între ele nu ar trebui să existe o asemănare până la identitate, având roluri diferite.

Metaforă: E ca și când ai fi nemulțumit că nu merge să te îmbraci cu prosopul pentru că e tot din bumbac la fel ca bluza cu care ieși pe stradă.

Ipoteza #2

„(…) cunoscut fiind faptul că infracțiunile din culpă prezintă un grad de pericol social redus și nu pot fi apreciate ca fiind de natură să pună sub semnul îndoielii onestitatea, moralitatea și profesionalismul persoanei condamnate” (pag. 11, par. 4)

În dreptul penal românesc, infracțiunea este definită, la art. 15, alin. 1 din Codul Penal, ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Pericolul social al unei infracțiuni era menționat în vechiul Cod Penal (din 1968), însă noul Cod, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, nu mai menționează acest element. Astfel, ipoteza #2 pare să se bazeze pe vechea definiție a infracțiunii: „infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” (art. 17, alin. 1 din vechiul Cod). Singurul element similar vechiului „pericol social” se regăsește în art. 80, alin. 1 din noul Cod Penal. Instanţa poate renunţa la aplicarea pedepsei dacă „(a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit.”

Culpa invocată de Avocatul Poporului este prevăzută de art. 16, alin. 2 din Codul Penal actual. Conform acestui articol, „vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită”. Dar singurul moment al judecății în care se ține cont de culpă, diferențiat de intenție, este individualizarea pedepsei. Altfel spus, dacă un dosar ajunge în fața unui judecător, se presupune că cel trimis în judecată a săvârșit cu vinovăție (fie și în forma culpei) o faptă care-i este imputabilă și care este prevăzută de legea penală. De gradul de vinovăție (intenție, culpă sau intenție depășită) se ține cont la individualizarea pedepsei, iar de gravitatea faptei se ține cont în eventualitatea în care se renunță la aplicarea pedepsei.

Concluzie intermediară – ipoteza #2

Ipoteza pe care se sprijină al doilea argument este falsă, pentru că nu există nicio corelație între „culpă” și „gravitate” (sau „pericol social,” cum scrie Avocatul Poporului), iar între acestea două și „onestitate, moralitate și profesionalism” nu poate exista nicio legătură de cauzalitate.

Ipoteza #3

„O asemenea soluție legislativă, care ar excepta persoanele condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni din culpă de la interdicția ocupării funcției de membru al Guvernului, ar fi în concordanță cu jurisprudența CEDO, care a condamnat Grecia pentru încălcarea principiului nediscriminării, motivat de faptul că nu a introdus în legislație excepții corespunzătoare de la regula de restricționare la accesul într-o funcție a persoanelor condamnate pentru o infracțiune gravă”

În cauza „Thlimmenos contra Greciei”, un cetățean grec, martor al lui Iehova, a reclamat că, în 1983, a fost condamnat pentru insubordonare de către o instanţă militară, pentru că a refuzat, din motive religioase, să poarte uniforma militară în timpul unei mobilizări generale. Condamnat la patru ani de închisoare, reclamantul a executat jumătate din pedeapsă. În 1988, bărbatul s-a clasat al doilea din 16 candidaţi la unul dintre cele 12 posturi de expert contabil scoase la un concurs. Cu toate acestea, comisia a refuzat să îl numească în post, pe motiv că fusese anterior condamnat penal pentru o infracţiune. Judecătorii CEDO au statuat că statul grec comisese un abuz prin condamnarea inițială, pentru insubordonare, întrucât acea condamnare contravenea flagrant libertății de conștiință și devenea un motiv de discriminare în contextul accesului petentului la locul de muncă . Prin urmare, accesul domnului Thlimmenos la postul pentru care a dat concurs nu poate fi blocat pe baza unei condamnări care contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea, la art. 14.

Această interpretare a fost reținută chiar de Curtea Constituțională a României, în Decizia 72/2013, prin care se constată că impunerea de către legiuitor a condiției lipsei antecedentelor penale și a unei bune reputații, pentru numirea în funcția de executor judecătoresc: „este pe deplin justificată de importanța socială a activității juridice desfășurate de către persoanele care dețin această funcție”, iar decizia CEDO din cazul Thlimmenos nu a constituit un argument în favoarea petentului, pentru că nu reprezenta o cauză de discriminare.

Concluzie intermediară – ipoteza #3

Așadar, și ipoteza pe care se sprijină cel de-al treilea argument este parțial falsă, chiar conform jurisprudenței Curții Constituționale a României, respectiv chiar fără a fi nevoie să mai facem distincția între accesul într-o profesie și accesul într-o funcție de demnitate publică.

Concluzie

Afirmația Avocatului Poporului, Victor Ciorbea, este falsă. Nu ne pronunțăm asupra constituționalității sau neconstituționalității legii sesizate la CCR, aceasta fiind atribuția Curții, ci doar asupra ipotezelor pentru formularea sesizării în sine. Prin urmare, argumentele lui Victor Ciorbea nu sunt deloc „beton”, pentru că sunt construite pe o ipoteză parțial adevărată,  una falsă și una parțial falsă. Rezumând verificarea:

1. diferențele de tratament juridic în ce privește ocuparea funcțiilor de demnitate publică sunt o expresie a specificului fiecăreia dintre cele trei puteri în stat, nu generează un dezechilibru între ele;
2. nu există nici corelații, nici legături de cauzalitate, între culpă, gravitate (sau pericol social), respectiv onestitate, moralitate și profesionalism;
3. jurisprudența CEDO și CCR reține că discriminarea în privința accesului la profesie era predicată pe o condamnare privind libertatea de conștiință, ceea ce nu poate fi relevant în condițiile art. 29 din Constituție.